Articol scris de Andreea:
Unii copii au vise atat de simple…
Si asa incepe povestea noastra. Intr-o dimineata rece de miercuri, 4 decembrie, cand duba incarcata deja cu electrocasnicele daruite de dv (un frigider si un aragaz) plus masina de spalat semi-automata achizitionata de la Dedeman, hainutele pentru Ionut si Mihaela, dar si pentru tatal lor, paturile, vasele de bucatarie, fierul de calcat, umerasele si cateva carticele cu povesti pe care am reusit sa le mai strangem, pleca sa cumpere lemnele de care au atata nevoie aceste suflete pentru a-si incalzi iarna furioasa care se anunta.
Dupa ce am cumparat doua stive mari de lemne si duba a fost umpluta pana la refuz, am pornit spre Camineasca. Petrus stia ca venim si ne astepta cu aceleasi emotii si cu aceeasi multumire pe care nici nu stia sa o exprime prin cuvinte, in schimb ochii lui ziceau tot. Nu putea sa creada cat de mult l-am ajutat, cat de mult l-ati ajutat VOI, oameni buni si cu sufletul mare, care nu ati putut sa ramaneti indiferenti la tristetea lui, la lipsurile lui…
Pe drum spre Petrus am facut o oprire, aveam nevoie de o cutie de cuie pentru carton. Am uitat sa amintesc si de cartonul pentru acoperis, cele 3 role mari, care au fost puse pe cealalta jumatate de casa care nu fusese izolata. Desi casa este foarte veche, facuta din chirpici acum mai bine de 60-70 de ani, Petrus este foarte fericit ca o are si incearca sa aiba grija de ea cum stie el mai bine. Cu o sinceritate venita din suflet, zicea ca ii multumeste Bunului Dumnezeu pentru cat are, ca altii n-au nici unde sa stea in zilele ploioase sau in cele in care gerul iti ia suflarea.
In jurul orei 13:00 am ajuns la Camineasca. Barbatii au inceput sa descarce lemnele si dupa electrocasnicele. Desi stia ca o sa venim, nu isi imagina ca o sa primeasca atatea lucruri. Nu mai avea rost sa zica nimic. Acum poate sa stea linistit ca iarna nu va fi una grea, ci vor avea cu ce sa treaca mai usor peste ea. Desi, lipsa mamei se va simti mereu atat in sufletul lui, cat, mai ales, in inima copiilor…
Inainte de plecare am mai stat de vorba cu ei. Cel mai trist a fost cand, intrebata de tatal meu, Mihaela a zis ca au trecut luni de zile de cand nu a mai mancat carne, deoarece gainile pe care le au, Petrus nu vrea sa le taie, asa e sigur ca vor avea macar oua de mancare cand nu isi va permite sa le ia altceva. Si dupa ne-a aratat alimentele pe care le-am dus data trecuta, zicand: Vedeti? Mancam putin, ca sa ne ajunga cat mai mult timp… Nu are rost sa mai zic cata tristete a aparut in sufletul nostru cand am vazut prin cate poate trece un copilas de 9 anisori, care la varsta ei ar trebui sa se bucure de viata, nu sa se loveasca de greutatile ei.
Acum asteptam cu nerabdare urmatoarea vizita la acesti copilasi, atunci cand speram sa le ducem un calculator, in locul celui stricat pe care l-au primit.
Inainte de a incheia, trebuie sa zic ca Petrus m-a rugat din suflet sa va multumesc, voua, celor care ati reusit sa faceti aceasta minune pentru el si copii lui si a zis ca nu are cuvinte sa va spuna cat de recunoascator va este. Tin minte cand am ajuns la ei prima data, Petrus a zis ca nici daca aduna toate lucrurile pe care le-a avut in toata viata lui nu o sa fie cate le-am dus noi.
Va multumim tuturor celor care ati participat! 🙂
Pe langa persoanele care au contribuit la campania #6, vrem sa multumim si urmatoarelor persoane care ne-au ajutat financiar pentru episodul 2:
Cristina Ionescu
Oana Sinca
Matilda Tanascov
Catalin Carligeanu
Laura Lungu
Elena Rogojina
Raluca Alelenei
Oni Simion
Mihaela Marinescu
Bianca Marcu
Galeria foto pentru Campania #6 si #6.2 se afla pe pagina Zanarim.
Poveşti de Bucureşti 